De fapt, dacă aș fi sinceră, jumătate de zi căci nu am reușit să ieșim din București mai devreme de ora 13. Până ne-am pregătit bagajele, până am pus la punct cu verișoara care a rămas să aibă grijă de casă, cățel, motan ce anume are de făcut, am mai fost și pe la birou căci uitasem unele chestii, Virgil a observat că televizorul are purici și s-a ambiționat să-l facă să meargă, până când am rezolvat aceste inconveniente s-a făcut amiază.

Drumul din București înspre Fălticeni a fost obositor chiar și pentru mine care nu am fost decât copilot, pentru Virgil a fost epuizant. 400 kilometru într-o țară care nu vrea să audă de autostrăzi nu-i un lucru prea plăcut chiar dacă șoseaua care duce de la București la Suceava este un fel de semi – autostradă, tipic românească, cu o bandă și jumătate pe fiecare sens de mers și posibilitatea să depășești fiind linie discontinua. După ce că drumurile sunt peticite, după ce că trebuie să ai grijă la toate căruțele și bicicliștii de prin satele patriei, după ce că ai limită de viteză chiar și în câmp, mai dai și de cocălari care fac slalom printre mașini. Șoferi inconștienți care nu-și dau seama că pun în pericol nu numai pe ceilalți participanți din trafic dar se pun și pe ei înșiși în pericol.

Din București am luat-o pe DN1 și de la Ploiești pe la Valea Călugărească până la Buzău. Pe motiv de motorină și de struguri de masă cu boaba enormă și gust amețitor de pe marginea drumului. Drumul prost pe varianta aleasă dar mai puțin circulat. În una din comunele de pe itinerar am văzut un conac boieresc care fusese cândva o frumusețe de clădire iar acum o ruină, cu pereți care stăteau să cadă. Cam în acest fel ne respectăm valorile istorice care ar putea deveni obiective turistice. La Buzău, am făcut o pauză, la Crâșmărița din Buzău, să mâncăm o ciorbă de cocoș cu tăieței de casă și o saramură de pui, este locul nostru preferat când plecăm în Nordul Moldovei. Oamenii de acolo gătesc foarte bine, mâncare este naturală și prețurile nu sunt pipărate. Așa că, vorba prompteristelor, îngrășăm buzunarul patronului de câte ori trecem pe acolo.

Seara, când soarele deja apusese, am ajuns acasă, casa copilăriei și adolescenței mele, așezată la o margine de oraș, unde se spune că fiecare stradă poartă numele unui om de seamă. Pe vremea când eram studentă m-a întrebat profesorul de logică dacă și strada mea poartă numele unui om de seamă. I-am răspuns: ”Nu încă, după moartea mea!” 

Mama nu a știut că venim, am dorit noi pe de o parte să îi facem o surpriză iar pe de altă parte n-am vrut să se agite pentru noi, până la urmă are venerabila vârstă de 86 de ani și nici cu sănătatea nu stă prea bine. Mama, un cuvânt atât de minunat! Câtă vreme mai avem mamă în viață, mai suntem copii, indiferent de ce vârstă avem și dacă la rându-ne suntem mame. După ce ne trec părinții în neființă, nu mai rămânem copiii nimănui, rămânem doar mame pentru copiii noștri.

Casa m-a întâmpinat liniștită, cu aerul ei romantic în care mi-am trăit visele de copilă și adolescentă, cu florile de regina nopții și trandafirii mirositori, cu via boltită peste curte, cu patul în care am dormit și visat atâția ani. Cu mama, fericită de surpriza pe care i-am făcut-o. Femeia micuță care ține casa curată și proaspătă este omul pe care îl iubesc cu durerea prezentă că în fiecare clipă aș putea să o pierd. Deși a fost o mamă aspră și am fost crescută într-o educație aproape cazonă, datorez părinților mei faptul că am devenit om. Cine spune că nu-și poate iubi părinții, cine, chiar la maturitate, pune pe umerii acestora nereușitele din propria viață este un om mutilat sufletește, care nu se poate iubi decât pe el însuși. Feriți-vă de oamenii care nu-și pot iubi părinții!

Nu știu de ce, de câte ori mă duc la mama, dorm ca un prunc deși patul are vârsta mea. De parcă numai faptul că m-am întors acasă mi-ar liniști mintea înfierbântată de valurile vieții, mi-ar alina durerile pe care le știu doar eu în intimitatea sufletului meu. Tihna casei, vorba mamei, poveștile ei despre vecinii de pe stradă – pe care nici măcar nu-i mai cunosc – , mă întineresc cu 20 de ani. Așa că abia aștept să mă așez în patul copilăriei mele și să cad în somnul acela pe care doar mi-l visez la București, dar care nu vine niciodată. Un somn lin, fără coșmaruri. Un somn adânc care îmi va aduce liniștea atât de necesară. Noapte bună!

Categorii:Povestiri din viața reală