Undeva departe, într-un colț de suflet,  stă copilăria mea. Cu lipsuri pe care le văd doar acum. Atunci cu momente care erau doar un munte de  fericire. Cu niște părinți severi dar drepți. Cu copii cu care ne jucam fără a avea jucării, împleteam cocenii de porumb, furam cireșe din gradina vecinilor, ne jucam „Țară, țară vrem ostași” și ne duelam cu săbii de lemn. Și râdeam. Râdeam foarte mult. Zilnic. Din orice. Îmi aduc aminte că prin clasa a VII-a când deja mijeam a domnișoară m-a admonestat mama că râd tot timpul, că merg râzând pe stradă și că lumea m-ar putea considera o fată neserioasă.
Mă întreb de ce oare cu trecerea anilor uităm să mai râdem? Suntem tot timpul încruntați, severi cu ceilalți și severi cu noi înșine. Iar  dacă cineva ne spune o glumă bună punem repede mâna la gură că e rușine să ne vadă lumea râzând în hohote. Că, de, suntem oameni serioși și trebuie să fim percepuți ca atare.
Mă uit la fotografiile prietenilor mei de aici din țară și mă uit la fotografiile prietenilor mei care au ales să trăiască aiurea în lumea largă. În toate fotografiile prietenilor mei care au adoptat o altă țară decât cea natală se vede un zâmbet larg sau chiar un râs sănătos. Noi, cei de acasă, nu. Noi căutăm să fim cât mai serioși și de cele mai multe ori chiar un pic triști în fotografii.
M-am tot întrebat dacă nu cumva țara asta te face sobru? De ce nu putem fi fericiți nici măcar într-un insantaneu?  E o seriozitate pe care ți-o impune societatea, lipsurile vieții? Nu, nu cred. Nici dincolo nu-s câini cu colaci în coadă. Și totuși oamenii arborează râsul, zâmbetul, fericirea. Sau or fi doar zâmbete impuse de fotograf? 
Probabil că încruntarea noastră provine, cu acea  dualitate care ne împarte viața în două – lipsa de sinceritate în practică și teoretizarea sincerității ca mod de viață  – , din frica că dacă zâmbim ”nu se cade” și ”ce zice lumea”. E un alt fel de a face mătănii largi în biserică dar niciodată acasă înainte de culcare, de a face semnul crucii lung și des ca să ne vadă preotul și vecinii la slujbă dar niciodată acasă la masă. E o mască pe care-o arborăm și ne amăgim că lumea (cine naiba o mai fi și asta!)  o să ne creadă oameni care merităm respectul celorlalți. E o alterare voită a zâmbetului pe care l-am avut în copilărie dar l-am pierdut în maturitate. Sau l-am ascuns într-un ungher. 
Dacă îmi doresc ca ceva să se întâmple pe meleagurile astea în care m-am născut este ca oamenii sa învețe să râdă din nou. Zilnic. Din orice. Și la orice vârstă.

Categorii:Miscelanea