Maiestos. Rege pe bolta de stele
Albatrosu-și întinde aripile albe
În adierea vântului primăvăratic
Pe care o simte ca o îmbrățișare.
Ca o rugă a dorului de libertate
Pala de vânt îi mângâia aripile.
El, nemișcat, sculptură în piatră,
Privește spre orizontul curcubeic.
Dintr-o dată, o nebunească furie
Face din vânt furtună nepăsătoare.
Sângerând, pasărea flutură aripile;
Îmbrățișarea îl doare, îl sfâșie.
Căzut la pământ, cu aripile frânte,
Într-un țipăt ce străbate universul
Albatrosul rănit își strigă iubirea!
Surd, vântul adie spre alți albatroși.
Categorii:Poezii
Lasă un răspuns