Absent și-atât de-aproape


DSC00109

19 IULIE…
Închid ochii și mi-l imaginez. Nou născut, un dolofan de 4 kilograme care râdea tot timpul. Copil. Atât de ghiduș, totdeauna în conflict cu mine dar cu un zâmbet cuceritor că nu treceau nici 5 minute de la punctul culminant al certei că uitam amândoi de ce ne-am contrazis. Rând pe rând îmi trece prin minte fiecare clipă în care m-am putut bucura de el. Adolescent. Înalt, de parcă dintr-o dată crescuse ca în povești, din băiețelul grăsuț răsărise un tânăr frumos, educat. Pasionat de cărți, de muzică, de pictură, mi se părea că arde prea repede etapele. Voia să cucerească totul acum, pe loc. Compunea poezii și visa ca prima lui carte să se numească ”O mie și una de poezii”,  compunea muzică pe propriile lui versuri și, nu știu cum, găsise deja o casă de discuri care voia să-i scoată primul album, picta minunat, era îndrăgostit de o fată și cu toate astea la școală nu aveam ce să-i reproșez deși mereu aveam spaima că aceste activități extrașcolare nu-i lăsau  timp pentru lecții. Avea vreme de toate de parcă timpul era altfel pentru el.
Era echilibrul familiei noastre, vesel, viu în tot ceea ce făcea, pasional chiar și când făcea o invenție ștrengărească în bucătărie. Viața era atât de tumultoasă lângă el încât uneori l-aș fi dorit mai calm, mai așezat. Acum îmi dau seama că ardea ca o stea și că destinul lui era să plece alături de alte stele.
Scriu pentru că mi-e dor de el. În fiecare clipă mi-e dor dar în ziua de 19 iulie, ziua în care l-am născut mă doare absența lui până la disperare că trăiesc. Și scriu pentru a-mi cere iertare de la prietenii lui, de la fiica mea și de la toată familia care l-au iubit atât de mult încât timp de 9 ani au acceptat nebunia mea de a-mi fi alături de ziua lui și a-l sărbători ca și cum ar fi printre noi. Anul acesta am vrut să pun un spațiu între nebunia mea și voi, cei care m-ați înțeles atâta vreme. Mi-am dat seama că vă chinui, vă perturb viața, că este timpul să mergeți mai departe, că nebunia mea vă ține prizonierii unei amintiri. Știu că îl veți iubi indiferent de absența lui. Iar pentru ceea ce ați făcut pentru mine vă mulțumesc și din suflet vă rog: ”iertați-mă”!
Am primit de-a lungul acestui timp de neVlad sfaturi: că așa i-a fost destinul, că l-a vrut Dumnezeu alături de îngeri, că e fericit acolo. Nu cred că există sfaturi pentru o mamă care trăiește fără copilul ei. O mamă care azi dansează și cântă alături de el și mâine află că nu mai este. De asta nu vreau sfaturi, nu vreau decât să simt, chiar fără vorbe, că înțelegeți. Că înțelegeți de ce scriu, că înțelegeți de ce nu-l pot iubi pe Dumnezeu, că înțelegeți de ce urăsc toate sufletele urâte care trăiesc în timp ce un suflet frumos a trebuit să plece. Că înțelegeți de ce urăsc indiferența oamenilor, de ce spun că trăim într-o țară în care nu mă simt în siguranță. Nu spun cuvinte mari. A fost într-adevăr un copil minunat, aducând veselie chiar când nu ne ardea de zâmbete, un spirit liber care ura orice încorsetare, un copil care n-a jignit niciodată pe nimeni, sclipitor de inteligent.
Singurele reguli pe care le-a admis (nu însă fără să cârcotească la ele) au fost cele impuse de mine. Poate pentru că a fost o perioadă grea în viața noastră când am fost doar noi trei, eu, el și fiica mea. Poate pentru că i-am învățat atunci ce înseamnă cumpătarea, respectul față de ceilalți, dorința de a deveni oameni adevărați, onoarea. Poate pentru că am împărțit cu ei și bucuriile dar și tristețile. Poate pentru că au fost umărul pe care am plâns când nu mai rezistam dar și zâmbetul pe care mi-l provocau când mă așteptau, două gâgâlici care abia ajungeau la masă, cu cartofi prăjiți arși și mămăligă mai mult crudă dar făcută de mânuțele lor. cu o dragoste care le țâșnea din ochi, amestecată cu îngrijorarea că muncesc prea mult.
Am iubit marea de când eram tânără dar de atunci nu mai suport nici imaginea ei la televizor. Deși poate nu numai marea a fost vinovată. Multă vreme am dat vina pe mine pentru că l-am lăsat în vara aceea prea liber. Era însă atât de fericit, luase examenul la drept așa cum ne doream, iubea o fată și era iubit la rându-i. Ce-aș fi putut să-i mai cer? Și cum aș fi putut impune  reguli când eu însămi eram în al nouălea cer?
O zi de septembrie, o zi blestemată. La ora la care ar fi trebuit să fie în gară. La ora la care nu-mi făceam griji că nu-mi răspund la telefon pentru că îi credeam cu telefoanele prin rucsac, a ales să mai intre o dată în mare. În fața salvamarilor, la nici 4 m de mal. Niște nemernici care mi-au spus: ” – Ce vrei, cucoană, n-am intrat după el că avem și noi famelii acasă”. Niște jigodii tuciurii plătiți de stat din taxele și impozitele pe care mi le ia fiscul și mie. Pe o plajă plină de turiști care au privit nepăsători. Până la acea dată încă mai credeam în romantismul cărților și filmelor, mai credeam că există eroi care salvează vieți, mai credeam în solidaritate socială. De atunci nu mai cred decât în indiferența celor de lângă mine. O indiferență care s-a materializat în cuvintele atât de grosolane ale polițistului: ” – Unde, la Eforie? Păi acolo se moare în fiecare an, i se spune groapa morții.”
Urăsc marea. Pentru că nu avea nici un drept să-l rețină și să-l transforme în amintire. Urăsc indiferența care ne-a transformat în neoameni. Și chiar dacă mă veți vedea râzând în hohote la o glumă sau provocând eu însămi un hohot de râs, există în mine o parte ascunsă care plânge. Căci dorul meu este acolo, cuibărit într-un ungher tainic al sufletului, un dor care sângerează. E un dor cu care învăț să trăiesc în fiecare zi. E un dor pentru el, absent dar în fiecare clipă atât de-aproape.

Anunțuri


Categorii:Scrisori către îngerul meu

1 răspuns

  1. La multi ani, Vlad! We miss you!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: