Cum mi-am ratat cariera de revoluționar


1989

1989 a fost fost un an dificil. Profesor de istorie cu ore la 2 școli, studentă la drept, mamă a doi copii de patru și trei ani. La care se adăuga un tată și soț mai mult absent. În septembrie 1989 m-am trezit Director de școală. Inspectoratul Școlar m-a numit director, la una din cele două școli. Era să pic jos. Cine eram eu, să ocup pe vremea lui Ceaușescu o funcție? E adevărat, eram membră de partid. Fusesem făcută chiar după primul an de facultate pe motiv de medie, terminasem a doua iar primul era deja. Nu fusesem întrebată dacă vreau sau nu. Și…, la facultatea de filosofe nu prea era loc de refuz. În rest, nu făcusem nimic pentru comuniști. Nici măcar la ședințele de partid nu mergeam, așa că n-am înțeles numirea.

Am aflat, apoi, că în școală erau două tabere, care se războiau în permanență. Plus o directoare care, an de an, se alinta că nu mai vrea funcția și-și dădea demisia, așteptând să fie rugată să mai rămână. Se pare că în acel an inspectoratul se săturase de fițele doamnei, și de veșnicele scandaluri dintre cele două tabere. Hotărâse să pună director un profesor nou venit în școală. Pentru că eram cea mai nouă, cu doar jumătate de catedră, onor inspectoratul a ajuns la concluzia că nu pot face parte din niciuna din tabere. Așa am ajuns Director.

Săltată, fără să vreau, într-o funcție, am încercat să impun respectul față de meseria de profesor prin propriul exemplu. Veneam prima și plecam ultima, puneam mâna alături de colegii profesori la tot ce era de făcut în școală. Am avut mulțumirea să fiu respectată de colegi. Dar și nemulțumirea să nu fiu deosebit de agreată de inspectorul școlar, care ne avea în grijă, datorită veșnicei mele înclinații spre critică și ne-înconvoierii în fața partidului, precum și a apărărilor pe care le-am luat colegilor.

Dacă nu venea revoluția, cu siguranță aș fi fost înlocuită. Nici să fii cinstit și corect nu era pe placul șefilor comuniști de la Inspectorat. Singura mulțumire după revoluție, când au avut alegeri libere, a fost faptul că am fost propusă director de unicul coleg căruia îi aplicasem o sancțiune. I-am mulțumit pentru propunerea care mă onora, însemna mult pentru mine. Înțelesese că îl sancționasem pe drept. Am refuzat, era liberate iar eu nu-mi doream funcții.

Din cauza disensiunilor pe care le aveam cu inspectorul școlar hotărâsem ca în vacanța de iarnă să îmi iau concediu. Am anunțat Inspectoratul că plec din localitate și nu pot fi contactată. În fapt, nu urma să plec nicăieri dar voiam să fiu liniștită, să nu fiu chemată la școală în zilele mele libere.

Vacanța a venit mai devreme în acel an. Sincer, nu mi-am pus problema de ce, eram bucuroasă că voi sta mai multă vreme acasă. După începutul evenimentelor de la Timișoara, mai mulți colegi au încercat să ia legătura cu mine pentru a organiza în școală un fel de pază non-stop însă am refuzat să le deschid ușa în baza aceluiași motiv, anunțat la inspectorat. Nu eram acasă pentru nimeni. Aș minți să spun că am refuzat să fac pază pentru că eram de acord cu cei care se răsculaseră în Timișoare. Habar n-aveam ce se întâmplă.

În 22 decembrie, mi-am luat copiii și am plecat spre Tribunal. Voiam să stau de vorbă cu o amică avocată despre niște cărți, care mi-ar fi trebuit în sesiunea de examene din ianuarie. Instituția era goală. Goală cu toate că nu era trecut de ora 12,30. L-am abordat pe portar care s-a uitat la mine crucit, cu maximă indignare.

– Cum, nu știți ? Toată lumea este la Casa Pătrată. Este revoluție!

”Revoluție? Ce revoluție?” Nu știam nimic. Mă izolasem în casă, învățam pentru viitoarea sesiune, mă pregăteam de sărbători. Nu-mi vedeam capul de învățat, la care se adăuga grija pentru copii. Mărturisesc, habar nu aveam ce se petrece la Timișoara sau București. Nu deschisesem radioul pe Vocea Americii, Europa Liberă și nici pe vreun post românesc. Televizorul îl țineam închis. Cât despre exterior, prea puțin frecventasem prietenii în ultima vreme. Iar relația cu tatăl copiilor era rece spre inexistentă, nu discutam nici de copii d-apoi de ceea ce se întâmpla în România. Între noi se instalase o tăcere de multă vreme. Mie îmi plăcea să citesc, lui să bea, lui nu îi plăceau copiii, eu îi adoram, ura faptul că făceam a doua facultate și ”prietenii îmi spun că ești deșteaptă, m-am săturat să aud asta. Nu am auzit să-ți spună că și eu sunt deștept”. Mie îmi plăcea dreptul, lui nu-i plăceau decât paharul și curvele. Lipsea des de acasă, mai târziu am aflat și de ce. Toate astea ne îndepărtaseră, în afară de strictul necesar nu  vorbeam mai deloc.

Curioasă, mi-am luat cei doi pitici de mână și am plecat să văd despre ce revoluție putea fi vorba. De la Tribunalul Iași la Casa Pătrată nu faci mai mult de cinci minute, așa că nu am avut timp să rumeg, pe îndelete, vorbele omului. Revoluție? Hmm!, nu prea îmi venea să cred. Cu toate astea, pe măsură ce mă apropiam, mintea umbla febrilă încercând să găsesc o explicație fumului care se vedea dinspre Casa Pătrată. Realizam, în țară se întâmplase ceva. Ceva care mi se părea extraordinar, dacă ar fi fost adevărat. Încă mă îndoiam. Când am ajuns, se dădea foc cărților lui Ceaușescu. Oamenii aruncau de la balcon, frenetic, în focul de dedesubt, tablouri cu portretul tovarășului mult iubit și al tovarășei academiciene.

În jurul meu era o mulțime de oameni care strigau ”Jos Ceaușescu” ”Jos dictatorul” și alte sloganuri. Se aplauda, se discuta că, la București, Ceaușescu a fugit. Am remarcat, însă, în mulțimea care vocifera, câțiva bărbați care semănau prea mult. Aceiași frizură, păr tuns periuță, îmbrăcați cu haine de piele negre, uscățivi. Și m-a străfulgerat gândul:  erau de la securitate. Nu știam de ce sunt acolo. Pentru ca să îi aresteze pe cei care dădeau foc la cărți? Sau de partea celor care se bucurau că a fugit Ceaușescu? Trebuia să fiu rezervată, câtă vreme nu înțelegem.

Sus, la balconul clădirii, era o mână de oameni, care agita steaguri tricolore găurite. Printre ei am zărit o duduie pe care tot cartierul, în care locuiam, o știa de curva ”satului”. Prezența ei m-a făcut și mai suspicioasă. Ce însemna asta? Ori era revoluție, ori o adunătură în care aveau loc și duduițețe din cartier? Agita de zor un steag și zâmbea către mulțimea adunată jos, ca o divă la un spectacol.

La un moment dat, Vlad, băiatul meu de numai trei anișori, văzând că toată lumea strigă , a început să strige și el, ”Pace vrem, pace vrem!”. Era ultima propoziție pe care o învățase la grădiniță. Până să mă prind care sunt cuvintele pe care le bombănea copilul, pentru că  era hărmălaie – fiecare striga, vorbea, se agita – , o secundă mi-am imaginat cum ar fi reacționat mulțimea dacă puștiul ar fi început să strige ”Ceaușescu, PCR”. Nu era imposibil să fi învățat și asta. Aproape că m-a bufnit râsul.

La auzul strigătelor copilului, un domn, care părea securist după modul în care era îmbrăcat, cu privire piezișă și un zâmbet comercial pe față, s-a apropiat, l-a luat pe Vlad în brațe și a strigat către mulțime:

– Și copiii sunt revoluționari, strigă pace! Doamnă, mergeți cu copiii în balcon, să se vadă în toată țara. Și copii vor să-l vadă mort pe Ceaușescu!”, a adăugat, răcnind către gură-cască din piață. Lumea s-a întors, atrasă de strigătele bărbatului. Unii s-au pus pe aplaudat.

Mi-am tras băiatul din brațele individului. Am luat amândoi copiii strâns de mână și m-am retras în spatele mulțimii. Numai asta îmi lipsea. Ar fi fost o mare realizare  să fi apărut în poze în balcon! O, ce onoare! Doamna profesoară, cu cei doi copii, mari revoluționari! Îndemnul mieros al securistului era numai bun de urmat! Ne nimerisem din întâmplare, de unde naiba eram revoluționari? În câteva secunde m-am gândit ce am de făcut. Acasă nu aveam cu cine să vorbesc, nu știam sigur ce se întâmplă și dacă tot ce văd este adevărat. Iar în mulțimea adunată în piață, nu aveam încredere. Destul de aproape de Casa Pătrată locuia, însă, o prietenă medic, unguroaică, cu care discutam liber de ani de zile și îl înjuram, împreună, pe Ceaușescu.  Am plecat cu copiii la Csilla, unde am văzut la televizor ce se întâmplă la București, comentând în voie, liber și fără suspiciuni, despre toate evenimentele. Așa am aflat amănunte despre care nu știusem, Csilla urmărise Europa Liberă.

Mai târziu, când s-a dovedit câte muhaiele s-au băgat în față, în acel decembrie, câte și-au arogat titlul de revoluționar, Csilla a zâmbit:

– Dragă, dacă urcai și tu, cu copii, atunci în balcon, azi ai fi putut cere carnet de revoluționar.

Am zâmbit la rându-mi.



Categorii:Povestiri din viața reală

3 replies

  1. Respect pentru sinceritate! (Y)

    • Mulțumesc! N-am fost niciodată altfel chiar dacă pentru asta am pierdut mult în viață.

      • Eu cunosc o persoana din Bucuresti, careia in timpul mitingului din 21 decembrie, gravida fiind, i-a venit rau cu 5 minute inainte de haosul ce a precedat plecarea Ceausestilor. A fost suita intr-o salvare si dusa la spitalul Coltea. Si astazi regreta faptul ca nu este revolutionar. A fost prima persoana din Piata, dusa la spital.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: