Tentativă de viol cu agresor securist


eleva an V

La începutul anului V de liceu, în septembrie 1977, profesorii ne-au întrebat dacă în vacanța de primăvară nu am fi de acord să facem o excursie de 10 zile, din care trei în Iugoslavia, la Belgrad. Cum am fi putut să spunem nu? Toate cele 33 de fete din clasă am fost extaziate. Așa că au fost convocați de urgență părinții noștri într-o ședință, căci degeaba am fi fost noi în culmea bucuriei dacă ei n-ar fi fost de acord să ne dea banii necesari. Părinții au zis ”da” dar au pus o condiție: ori ne sponsorizează cheltuielile pentru banchetul de sfârșit de liceu, ori excursia, ambele era exclus. Noi trebuia să alegem. Alegerea a fost, evident, excursia. Urma să fim prima clasă din Liceul pedagogic care nu participa la banchetul de sfârșit de liceu dar ne simțeam deosebite, ieșeam din tipar.

S-au luat datele tuturor fetelor pentru un pașaport colectiv, cel puțin așa îmi aduc eu aminte, deși eram majore. Sau poate a fost mandatată vreo profă să se ocupe de aceste formalități. Știu sigur însă că fetele nu s-au deplasat la Oficiul de pașapoarte, a făcut-o cineva dintre profesorii care urmau să ne însoțească. Patru dintre noi n-am putut să intrăm în rândul lumii, să participăm la obținerea pașaportului colectiv. Trei eram sportive în echipa de handbal a Institutului de educație fizică și sport din Suceava și antrenorul nu ne-a dat voie să lipsim din cantonamentul organizat în vacanța de primăvară, când urma să fie și excursia.

A patra era colega mea cu care stăteam în gazdă. Mă mutasem în gazdă cu Jeni la începutul anului V. Ni se părea că căminul ne încorsetează, ne limitează libertatea. Doar noi, căministele, eram obligate să mergem pe stradă în uniformă și cu emblema liceului cusută pe ea, doar noi trebuia să ne culcăm la ora 10 când pedagoga stingea lumina în cămin, doar noi ceream bilet de voie să ne ducem sâmbăta acasă sau la un film în timpul săptămânii. Fetele externe nu erau obligate să respecte aceste reguli așa încât ni s-a părut că gazda înseamnă libertate.

Găsisem o gazdă chiar în centrul orașului, pe lângă Magazinul Bucovina, dar cum Liceul pedagogic era într-o margine (pe Dealul Zamca), drumul spre liceu ne costa 40 minute doar dus și alte 40 la întoarcere, încât în fapt ne-am plimbat mai puțin prin oraș cât am stat în gazdă decât pe vremea când stăteam la cămin.
Gazda noastră, o doamnă cu un copil în clasa a IV-a și un soț care lucra în Constanța și care venea acasă doar o dată pe lună, ne povestise cine sunt vecinii noștri din bloc. Chiar în apartamentul alăturat locuia un șef de la Miliție – secția pașapoarte – împreună cu soția lui care era casnică și fiul lor minor. El, un bărbat la vreo 55 de ani, înalt, slab, cu părul grizonat și ochii severi. Îl salutam politicos de câte ori ne întâlneam pe scara blocului, în ochii noștri era o persoană importantă. Pe soția lui o întâlnisem destul de rar. Era o femeie în jur de 45 de ani, frumoasă, cu trăsături foarte fine dar cu o privire tristă.

În timp ce fetele își rezolvaseră problema pașaportului, noi, cele 3 sportive încă ne mai rugam de antrenor să ne dea voie și cu emoție îi așteptam decizia. Jeni hotărâse că nu va merge în excursie dacă nu mergeam și eu. Într-un final, în ianuarie 1978 antrenorul s-a lăsat înduplecat de rugămințile noastre și ne-a admis să plecăm în excursie. Numai că eu aveam o altă problemă, părinții mei nu mai voiau să mă lase, invocând că au cheltuieli mari cu cei doi frați mai mari. Sora mea, proaspătă absolventă a Facultății de informatică, primise o garsonieră în Suceava și trebuia ajutată cu primele lucruri, iar fratele meu era student la Politehnică și avea nevoie de bani. Jeni, disperată de ezitările mele și ale părinților mei, a hotărât să meargă în excursie și și-a făcut pașaportul împreună cu cele două colege sportive, eu rămânând să plâng acasă și să-i înduplec pe ai mei.

Prin februarie tata a cedat și mi-a permis excursia. Am fost însă nevoită, cu adresa primită de la directorul liceului, să îmi rezolv singură actele de plecare în străinătate căci toate fetele aveau actele făcute iar profesorii nu mai aveau chef să umble doar pentru mine. După depunerea dosarului la Miliția Suceava, ofițerul de la registratură care mi-a primit actele m-a trimis la etajul I unde urma să intru în biroul șefului de la pașapoarte care voia să mă chestioneze cu privire la plecarea în afara granițelor țării. Știam că este vecinul nostru așa că nu mi-am făcut mari probleme.
Am așteptat mai mult de o oră pe un hol, unde trona pe pereți, multiplicat în zeci de vizite prin țară, chipul lui Ceaușescu și a lui Ileana. Într-un târziu secretara a ieșit și m-a poftit să intru în biroul șefului, după ce am lăsat în anticameră paltonul pe care îl ținem sub braț. Eram în uniformă școlară întrucât venisem direct de la școală.
Camera era mare, cu un birou așezat la geam și niște dulapuri maro pline de cărți. Cu coada ochiului, am putut să citesc titluri: ”Plenara…”, ”Congresul…”. Ușa pe care intrasem era capitonată , probabil că nu pătrundea nici un zgomot din anticamera unde stătea secretara. Omul s-a ridicat de după birou și m-a întrebat care este motivul pentru care nu am făcut pașaportul odată cu celelalte colege și de ce țin neapărat să merg în Iugoslavia. În timp ce îi răspundeam, acesta se apropia de mine cu un zâmbet care părea că se lățește pe chipul său. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă așa că i-am răspuns sincer la toate întrebările chiar dacă ele nu vizau excursia în sine: de ce umblă o fată de 20 de ani în uniformă și nu în rochiță, dacă m-am apucat sau nu de învățat pentru bacalaureat, ce sunt părinții mei, de unde sunt, dacă am sau nu prieten, dacă tata are sau nu vreo funcție în partidul comunist.

Credeam în oameni, eram o fată naivă și am răspuns tuturor întrebărilor fără să observ că, puțin câte puțin, omul se apropia de mine. Așa încât momentul în care bărbatul m-a cuprins cu brațele, m-a lăsat cu gura căscată. Sărutul nemernicului a căzut undeva pe obrazul meu. Nici după atâția nu înțeleg de unde am avut puterea să mă feresc și să-i spun:
– Cam așa mă pupă și tata dar la el nu țip.
Probabil că vorbele mele l-o fi speriat căci mi-a dat drumul, m-a împins și aproape că a urlat, scrâșnind din dinți:
– Ieși afară, proasta dracului! Dispari! Acum!.

Nu știu cum am ieșit din birou, nu știu cum mi-am recuperat paltonul din secretariat și cum am ajuns acasă, nimic din această jumătate de oră din viața mea nu mi-a rămas în memorie. Jeni mi-a povestit că eram într-o stare vecină cu nebunia, nu voiam să vorbesc, priveam într-un punct fix și clătinam din cap. Au trebuit să treacă ore bune până când lacrimile au început să îmi curgă șiroaie pe față și am putut să-i povestesc ceea ce mi se întâmplase. Prietena mea m-a liniștit, nu se întâmplase iremediabilul. Dar în fața ochilor, eu duceam povestea până la capăt și mă tot întrebam ce aș fi făcut dacă securistul m-ar fi violat acolo în birou? Aș fi avut putere să țip? Și dacă da, m-ar fi auzit și m-ar fi ajutat cineva din acea instituție? Se dusese dracului nu numai excursia. Cine s-ar mai fi dus după pașaport la instituția de nemernici? Dar se dusese dracului și liniștea mea de adolescentă care credea că oamenii sunt buni.

După ce m-a liniștit, Jeni a propus să-i povestim gazdei noastre, cu care aveam o relație prietenoasă, toată tărășenia și să-i cerem acesteia sfatul. Zis și făcut. După ce a venit de la serviciu, i-am spus toată povestea. Mai mult a vorbit Jeni, eu confirmam doar prin plâns că era adevărat. Credeam că n-o să ne creadă. Cum puteai să crezi o fată de 20 de ani care acuza un șef al miliției de o tentativă de viol? Așa că vorbele gazdei noastre mi-au făcut extrem de mult bine:
– Jigodia dracului, nu degeaba vorbește lumea de el că-i un curvar nenorocit. În pușcărie ar trebui să îl bagi, dar cine te-ar crede?

Gazda noastră ne-a spus că, fie ce-o fi, va avea ea grijă ca să merg în excursie, fără să mai dau ochii cu scârbosul individ și ne-a cerut ca a doua zi dimineață să întârziem la școală și să pândim pe geam momentul când securistul pleacă la serviciu. După ce l-am văzut pe dobitoc ieșind din scara blocului, împreună cu gazda noastră ne-am înființat la ușa apartamentului de alături și i-am spus soției lui că o rugăm din suflet să intervină pe lângă soțul ei să îmi aducă pașaportul acasă pentru că am mult de învățat și nu am timp să mai pierd pe la miliție. Era ceva în privirea femeii care m-a făcut să cred că știa câte ceva de apucăturile bărbatului pentru că nu numai că nu ne-a refuzat dar ne-a promis că voi avea pașaportul din mâna ei, lucru care s-a și întâmplat. Nu știu cum a făcut, nu știu ce discuții o fi avut cu bărbatul său, cert este că două zile mai târziu, a sunat la ușă și mi-a adus pașaportul.

Nu mult după această întâmplare eu m-am mutat în garsonieră cu sora mea iar Jeni s-a întors la cămin. Dar câtă vreme am mai stat acolo, am încercat să nu dau ochii cu nemernicul securist. Ceva se întâmplase cu siguranță între el și soția lui, căci în puținele dăți când ne-am mai întâlnit pe scara blocului, lăsa ochii în jos și trecea grăbit pe lângă noi, evitând să se uite înspre noi.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

7 răspunsuri

  1. Cum se numea nemernicul? Era important de stiut!

  2. Povestea ta mi-a amintit de o intamplare cu profesorul meu de botanica, in anul I de facultate. In semestrul II al anului I, dupa ce toti colegii se relaxau dupa sesiune, eu si inca doua „destepte” ne-am inscris la concursul studentesc de botanica, desi pe mine ma tot curtase profesoara de chimie.
    Refuzul acesta mi-a adus la examenul de Chimie o nota mult mai mica decat meritam, dar nu despre asts vreau sa va povestesc.

    Asadar, toata primavera am invatat la Botanica, din materialele de curs si din surse suplimentare, am dat cateva sute de teste si simulari de concurs. Acest concurs s-a tinut inainte de sesiunea de vara. Echipa Craiovei a luat toate mentiunile. Dar niciun premiu. Asa ca, la examenul de Botanica din sesiunea de vara, profesorul ne-a picat pe toate trei! Ne era ciuda, normal! Ca daca stateam pe curul nostru si ne distram precum ceilalti colegi, dupa sesiunea de iarna, in loc sa stam inchise in casa si sa “mancam, respiram si visam” botanica, poate reuseam macar la limita, sa trecem examenul. Dar vorba aia, ca tot in calul care trage, tot in ala dai, a fost valabila si de data asta. Asa ca ne-am petrecut si vacanta de vara invatand la Botanica, pentru restanta.

    In sesiunea de restante, dupa o vara fierbinte, ne-am prezentat la examen si cele doua colege ale mele au trecut examenul. Acum era randul meu. Am inttat in sala, am tras biletul (ca asa era atunci: trageai un bilet, mergeai in banca si schitai cate ceva, timp de 10-15 minute si apoi dezvoltai oral ceea ce ai schitat) si m-am dus sa imi schematizez raspunsul. Eram sigura pe mine si nici nu imi imaginam ca n-o sa iau nota 10. In cateva minute am facut o schema si m-am ridicat sa raspund. Dupa cateva fraze, il vad pe professor ca se ridica si ocolind catedra, se apropie de prima banca, unde, ridicata in picioare, imi sustineam pledoaria botanca. La un moment dat, profesorul se opreste in fata mea si peste banca, imi trage cu mana de decolteul bluzei, aplecandu-se ca sa-mi vada sanii si sopteste intrebator: “Peste tot esti bronzata, tovarasa studenta?” In acel moment, cu mana in care nu tineam foaia de examen, i-a da tuna peste mana, destul de tare, ca s-a auzit foarte ciudat, in linistea din sala. Profesorul m-a tintuit cu privirea si a spus cu voce tare: “Vii la reexaminare, tovarasa studenta! La reexamniare!”. AM iesit furioasa si cu lacrimile in gat. Daca eram baiat, poate scapam de umilinta asta. Asa… m-am pus din nou pe invatat, cu speranta ca la Reexaminare vor fi trei profesori in comisie si ca, macar unul, va aprecia ca am invatat la Botanica.
    La reexaminare, ceilalti doi profesori au apreciat ca merit nota 10, dar profesorul meu nu voia sa-mi dea mai mult de 7. Dupa lungi deliberari, am luat nota 9. Si da, eram bronzata peste tot, dar asta nu era treaba lui!!!

    Circula vorba aia “dom’ professor, daca pic, trec?” Eu nu am picat si am trecut dup ace am dat de trei ori examen la o materie pe care o iubeam, devreme ce am ales-o pentru concurs in detrimental chimiei, unde eram foarte buna. Sunt convinsa ca nu sunt unicat, cu aceasta experienta.

    P.S. Si acest professor probabil ca a trecut in nefiinta de multa vreme. Nu mai are nicio relevanta numele lui. Era un “Popescu”.

  3. Tot felul de ticalosi pe lumea aceasta, altminteri n-am putea sa deosebim raul de bun, uratul de frumos, etc. Am trait vremuri grele din cauza unora si mai traim inca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: