Istoria postdecembristă ne-a arătat că suntem un popor care nu mai cunoaște binele. Sau nu-l mai apreciază. Sau, poate, binele nu mai există, a dispărut în negura timpurilor. Cînd analizăm și alegem un om (fie că-i alesul nostru în parlament, partenerul de viață, avocatul care urmează să ne reprezinte, notarul care urmează să încheie un act important, medicul care urmează să ne opereze, fie că-i grădinarul care ne tunde iarba) ne raportăm la alții – pe care nu-i alegem – nu în sensul ca sunt mai puțini buni decît cel pe care l-am ales. Ne raportăm în sensul că cel ales nu-i mai rău decît ei.
Care a fost momentul cînd am coborît ștacheta alegerii, astfel încît alegem doar dintre cei răi? Facem slaloom printre ei și încercăm să-l descoperim pe cel mai puțin rău. Ne mai și felicităm după alegere. „Ei, dacă îl alegeam pe celalalt, putea fi și mai rău!”
Toată alegerea noastră stă în niște grade de comparație ale răului: mai puțin rău, rău, mai rău, foarte rău, extrem de rău, nemaipomenit de rău.
E o senzație de neputință a binelui, de necunoaștere sau de inexistență al lui? Ne-am transformat în apologeții răului doar pentru că nu mai găsim binele? Sau e mai comod să ne prefacem că alegem cînd, de fapt, lăsăm răul să pună stăpînire pe noi doar pentru că e mai simplu să nu luptăm, implică mai puțină energie?
Cînd am devenit atît de indiferenți față de mîinele nostru, al copiilor și nepoților? Aproape sunt convinsă că această lehamite de tot ce se întîmplă, cu consecințe directe sau indirecte asupra vieții noastre, este o caracteristică transmisă genetic de strămoși. Nu-mi pot altfel explica acest general ”nu-mi pasă”, această sinucidere, pe care o pregătim temeinic, zi de zi.
Publicat în 2 octombrie 2012 și aici http://lilicraciun1.blogspot.ro/2012/10/intre-rau-si-mult-mai-rau.html
Categorii:Miscelanea, Politica în cuvinte
Nu este vorba de o cădere ci de faptul că nu ne-am ridicat pînă acolo. S-au ridicat unii în trecutul națiunii române, mai curînd pe brînci, dar teroarea comunistă i-a lăsat fără urmași.
Oamenii nu sînt perfecți și, slavă Domnului, sînt imperfecți fiecare în felul său. Nu avem de unde găsi oameni buni sub toate aspectele și, cei care sînt aproape buni pentru noi, nu sînt și pentru alții pentru că mijloacele noastre de evaluare nu sînt nici perfecte, nici obiective. Este una din lecțiile amare pe care se sprijină modernitatea – domnia dreptului, societatea civilă, capitalismul – și succesul fenomenal al acesteia.
Conform acestei lecții, fiecare om trebuie să își caute singur rostul și împlinirea în viață, ajutîndu-se cu cei care împart drumul cu el la un moment dat. Nu va veni vreodată un Făt Frumos pe cal alb să îi arate calea și, cu atît mai puțin, să îl poarte pînă la destinație.
De aici decurge că trebuie să ne rupem de căutarea «tătucului», a lui Vodă, care le face pe toate, ca Dumnezeu. O societate modernă, o construcție politică constituțională nu mai stă pe conducători – mai buni sau mai răi – ci pe mandatari, pe unelte mai mult sau mai puțin capabile să ne facă să ne rezolvăm problemele cu mijloacele pe care noi le avem la îndemînă.
De aceea, întrebarea, că vorbim de un politician, de un administrator de firmă (din postură de acționari ori de salariați), de un avocat, nu este dacă omul este mai bun sau mai puțin rău, ci dacă, ci dacă este potrivit, dacă are priceperea și interesul să facă ceea îmi doresc, astfel încît să putem acționa solidar pentru a ne atinge țelul comun (chiar dacă în rest nu ne potrivim).
Practic un pas preliminar obligatoriu și, de altfel mai simplu înainte de a găsi mandatari care să ne reprezinte bine la distanță – și primul pas în această căutare – este să reușim să ne găsim asociații, oameni cu care să colaborăm umăr la umăr pentru atingerea țelului comun, în afaceri, societate, religie. Cîte asemenea asocieri există în afaceri – unde lucrurile sînt simple și se măsoară în bani -, în viața civică, cîte partide și asociații politice formate pe orizontală, de oameni cu interese legitime comune avem în societate pentu a ne plînge că, tocmai cînd este vorba de încredințarea mandatului cuiva la distanță de noi, lucrurile o iau razna?
Repet în concluzie că nu cred că este vorba de o ștachetă coborîtă ci de o lecție nouă, pe care nu am apucat încă și, mulți, nici nu am vrut să ne-o însușim.