Pe Camelia am cunoscut-o când Buni locuia încă în Iași. Imediat după ce am scos-o din mâinile medicilor, am dat primul anunț de angajare. Stătuse multă vreme în spital. După perioada critică de la neurochirurgie am internat-o pentru o lună la Spitalul de recuperare, dorindu-ne o revenire totală. Eșec. Se împotrivea oricăror exerciții fizice, cu încăpățânare. Mental însă își revenise, chiar dacă se mai juca cu mintea noastră.

– Ia zi cine sunt eu?

– Nu știu, a șoptit soacră-mea, uitându-se cu o privire aparent tulbure. Eu, ceva mai spatele lor, i-am zărit o lucire de râs în ochi.

– Hai, te rog, nu se poate să nu-ți aduci aminte. Virgi era negru. Îi povestise și Tavi: o întrebase fix același lucru și răspunsul nu diferise. Repetase întrebarea de câteva ori, cu speranța disperării. Voia un răspuns care să-i dovedească că-i normală.

– Nu știu, a răspuns din nou, privindu-l șiret pe sub gene. Cine ești? Nu te cunosc. Cine sunteți voi toți?

Am hotărât să o păcălesc. Voiam să văd dacă lucirea de râs fusese aievea sau numai în imaginația mea. Știam că este moartă după dulciuri.

– Tavi, nu știi unde-i caietul de prăjituri al bunicii? Aș fi vrut să fac o prăjitură azi, una din alea care-ți place ție. Nu mai știu cum. I-aș fi adus și ei o bucățică, mi-au zis medicii că poate mânca orice.

– Ce prăjitură?, m-a întrebat cu ochii lucind de poftă, înghițind în sec. Oricum, caietul mi l-a furat vecina de deasupra, când s-a mutat. Degeaba-l cauți, Zi-mi mie ce vrei și-ți spun.

Îmi picase în plasă. Băieții au făcut ochii mari. Le-am făcut semn să tacă.

– Păăăi, prăjitura aia cu miere de albine. Știu că-i ceva cu șase. Șase linguri de miere, șase de zahăr și șase de lapte. În rest, habar n-am. Am pe undeva rețeta la București, aici însă… Dacă nu-ți aduci aminte, asta e! N-o mai fac și gata.

– Cum să nu-mi aduc aminte? Ce, mă crezi proastă? Ehe, e mult mai complicată rețeta. Ia o foaie de hârtie și-ți dictez tot ce trebuie să faci.

– Mama, cum?! Știi rețeta și nu mai știi cum mă cheamă? Virgi n-a dat imporanță degetetului, care-l invitase la tăcere, și a sărit de doi coți în sus.

– Ei, nu știu! Ești într-o ureche, cum să nu-l recunosc pe singurul copil pe care l-am născut? Și pe unicul meu nepot. M-ați enervat, puneați și voi niște întrebări…

Avea să ne mai facă figuri. De câte ori n-avea chef de ceva se făcea că nu recunoaște, că nu mai ține minte. A avut însă mintea brici, până în ultima zi de viață. Numai de umblat n-a mai umblat.

Primele menajere? Un dezastru, au dat bir cu fugiții după numai câteva zile. Într-un fel, le-am înțeles. Nu părea ușor să ai grijă de o femeie care avusese un atac cerebral, vorbea destul de greu, cel puțin la început, și nu se putea deplasa. S-o speli, s-o schimbi, să-i dai de mâncare și să faci curățenie, să gătești dar să stai și de vorbă cu o bolnavă dornică de conversație, nu era la îndemâna oricui. Uneori era nevoie să-i suporți mofturile și hachițele. Camelia, prima noastră menajeră, le-a….

(Restul poveștii o veți citi în cartea ”Menajerele soacrei mele” – carte care sper să apară anul acesta (2016)

Categorii:Menajerele soacrei mele